Sunteţi de acord cu exploatarea gazelor de şist ?

De ce este fracturarea hidraulică periculoasă pentru mediu(I) 23.05.2013

Studii de impact » De ce este fracturarea hidraulică periculoasă pentru mediu(I) 23.05.2013

Explorarea gazelor de şist a fost una dintre temele discutate la Consiliul European de la Bruxelles. Premierul Ponta a anunţat că explorarea acestora este încurajată, chiar dacă ”nu se va construi în următoarea perioadă o politică unică europeană în acest domeniu”. Ministerul Mediului a dat deja undă verde unor companii străine pentru explorarea gazelor de şist în regiunea Dobrogea. Georgeta Ionescu, geolog, jurist şi activist pentru mediu explică însă într-un amplu interviu acordat Epoch Times ce riscuri majore implică procedura de fracturare hidraulică şi de ce România nu va câştiga nimic din explorarea şi exploatarea acestor resurse.

”Reprezentanţii Chevron spuneau că doar 0,5 % din cantitatea de fluid reprezintă substanţe chimice. Însă faceţi şi dumneavoastră calculul la 16.000 de metri cubi care se injectează doar la o singură platformă şi veţi vedea câte tone de toxine vor rămâne în subsol căci, în medie, doar cel mult jumătate din fluid este recuperat după injectare, restul nu se poate recupera şi va rămâne în subteran”, susţine experta care avertizează că în plus vom cumpăra gazele noastre de la americani.


Epoch Times prezintă cititorilor săi prima parte a interviului cu expertul geolog:

***

Epoch Times: Ce riscuri pentru mediu şi pentru om implică procedura de fracturare hidraulică? Cum este afectată pânza freatică? Ce alte efecte negative pot rezulta din această procedură?

Industria petrolului şi gazelor foloseşte adeseori o definiţie limitată a „fracturării“, cu referire doar la extracţie – şi mai ales la procedeul prin care roca este sfărâmată şi gazul extras – ignorând modificările ample ale condiţiilor de mediu, ale stării de sănătate şi situaţiei comunităţilor. Trebuie însă să luăm în considerare toate activităţile necesare de pregătire ca şi cele de exploatare şi de livrare către piaţă a gazului, dar şi etapa de după abandonarea puţului. Mai puţin spectaculoase, dar la fel de importante, sunt implicaţiile pe termen lung ale fracturării – inclusiv povara economică impusă cetăţenilor şi comunităţilor din zona respectivă.
 

Procedeul de fracturare hidraulică în volum mare reprezintă tehnologia care face posibilă extragerea gazelor de şist din rocile cu porozitate şi permeabilitate scăzută, fisurând şi dislocând rocile în care se găseşte metanul pentru a permite curgerea acestora spre suprafaţă. Primele exploatări de gaze de şist la scara economică, au început în SUA în urmă cu câteva decenii, combinându-se practic două tehnologii – fracturarea hidraulică şi forajul orizontal – pentru a elibera noi rezerve de combustibili fosili din formaţiunile de roci compacte, care altădată erau greu accesibile. Combinarea fracturării hidraulice cu forajul orizontal a mărit însă impactul de mediu al extracţiei gazelor. În primul rând ne referim la cantitatea de apă utilizată: în timp ce exploatările convenţionale folosesc câteva zeci sau sute de metri cubi de apă la o sondă, fracturarea hidraulică cu volum mare din zilele noastre foloseşte zeci de mii de metri cubi de apă, în combinaţie cu substanţe chimice care diferă de la o companie la alta şi în funcţie de condiţiile din zăcământ. Pentru ca o sondă să devină productivă şi până la livrarea pe piaţă a gazelor extrase, sunt necesare foarte multe alte activităţi – care au impact asupra mediului şi comunităţilor învecinate.

Înainte de începerea forajului, câteva hectare de teren trebuie eliberate de vegetaţie şi nivelate, pentru a permite instalarea echipamentelor de foraj, a echipamentelor de colectare şi prelucrare a gazelor, precum şi circulaţia vehiculelor. În plus, alte terenuri trebuie degajate pentru construirea drumurilor până la sondă, ca şi a conductelor de transportare a gazelor spre piaţă. Implică deci ocuparea unor suprafeţe însemnate de teren pe care le scoate din circuitul agricol şi le restrânge de la alte utilizări, cu sonde, reţele de transport, drumuri auxiliare, iazuri şi conducte. Va fi puternic afectată biodiversitatea zonei, se vor face despăduriri acolo unde situaţia o va cere, iar habitatele vor fi fragmentate şi biodiversitatea afectată.

În plus, dacă acest lucru se întâmplă în apropierea unor aşezări umane, se ivesc probleme suplimentare. Există de asemenea marile probleme generate de injectarea în subteran a unor cantităţi enorme de fluid, apă aditivată cu nisip şi o serie de substanţe chimice dintre care multe sunt toxice. Reprezentanţii Chevron spuneau că doar 0,5 % din cantitatea de fluid reprezintă substanţe chimice. Însă faceţi şi dumneavoastră calculul la 16.000 de metri cubi care se injectează doar la o singură platformă şi veţi vedea câte tone de toxine vor rămâne în subsol căci, în medie, doar cel mult jumătate din fluid este recuperat după injectare, restul nu se poate recupera şi va rămâne în subteran.

Dar şi ceea ce se recuperează în iazuri sau batale poate infesta solul. Asta s-a întâmplat deja în mai multe localităţi din Statele Unite. De asemenea există pericolul infestării pânzei freatice, aceasta fiind una dintre cele mai mari îngrijorări ale populaţiei.

Mai avem şi un risc seismic asociat. Spre exemplu, în Oklahoma, unde se înregistrau până la 50 de seisme uşoare pe an, în 2010 când s-au amplasat peste 100 de foraje, s-a ajuns la 1000 de cutremure. Legătura dintre aceste cutremure şi fracturarea hidraulică a fost evidenţiată de măsurători, care arată că epicentrele acelor cutremure sunt exact în zonele de foraj. În Marea Britanie s-au suspendat temporar explorările după ce s-au înregistrat o serie de seisme în zona Blackpool. Sudul Dobrogei este ameninţat de reactivarea faliei seismice Vidraru-Snagov-Shabla, conform opiniei prof.dr. academician Mircea Săndulescu, iar zona Bârladului se află în apropierea celebrei zone seismice Vrancea.

Apa pentru fracturare este luată fie din apele de suprafaţă, fie din cele subterane sau din apa reziduală reciclată din operaţiunile anterioare de fracturare, pentru fiecare sondă fiind necesari mii de metri cubi de apă. Apa, nisipul şi celelalte materiale trebuie transportate la sondă cu camioanele, care vor deteriora drumurile locale, vor îngreuna traficul şi vor produce poluare sonora şi a aerului din zonă.

Practic se forează un puţ până la adâncimea formaţiunii ţintă. Forajul continuă apoi în plan orizontal, pentru extinderea pe lungimea formaţiunii de rocă. Se introduc ulterior tuburi de „cămăşuire“ din oţel, pentru a stabiliza şi limita puţul, iar cămăşuirea este fixată prin cimentare. După aceea se injectează un amestec de apă, nisip şi substanţe chimice la presiune mare – presiunea determină fisurarea rocilor, iar nisipul menţine deschise golurile astfel formate.

Gestionarea şi evacuarea apelor uzate care trebuie colectate, purificate şi evacuate în condiţii de siguranţă reprezintă o altă problemă. Deseori, apele reziduale de la sondele de fracturare sunt depozitate temporar pe teren, în iazuri sau în bazine de retenţie. Adesea fluidele reziduale sunt evacuate în puţuri de injectare subterană sau sunt transportate la instalaţii de epurare a apelor uzate industriale, care însă în România sunt deficitare. Pentru a preveni deteriorarea ulterioară a mediului şi a resurselor de apă potabilă, puţurile abandonate trebuie astupate corespunzător, iar terenul din jurul lor trebuie refăcut într-o stare cu vegetaţie cât mai apropiată de cea iniţială.

Fracturarea poate polua atât apa subterană, cât şi apele de suprafaţă, cum ar fi râurile, lacurile şi izvoarele. În zonele rurale, unde are loc cea mai mare parte a operaţiunilor de fracturare, locuitorii depind de apa subterană, pe care o folosesc în gospodărie şi în agricultură. În SUA, fracturarea a poluat surse de apă potabilă în multe moduri, iar scurgerile şi exploziile la sondă au dus la eliberarea de substanţe chimice în apele subterane şi în cele de suprafaţă datorită unor deversări, explozii şi pierderii integrităţii puţurilor.

Atenţia publică s-a concentrat în cea mai mare parte asupra impactului imediat al fracturării asupra mediului, sănătăţii publice şi comunităţilor. Imaginile cu apa de la robinet care ia foc, relatările despre familii bolnave şi explozii, scurgeri şi alte incidente au ilustrat în mod spectaculos ameninţările pe care le prezintă fracturarea.

Epurarea apei potabile contaminate este atât de costisitoare încât rareori se încearcă ceva în acest sens. În Dimock, Pennsylvania, compania Cabot Oil & Gas a raportat că a cheltuit 109.000 $ pentru sisteme care să elimine gazul metan din apa din fântâni pentru 14 gospodării locale, în timp ce în Colorado, epurarea necesară în urma unei infiltrări subterane de gaz continuă de peste opt ani, cu costuri ce probabil ajung la sute de mii de dolari, dacă nu chiar mai mari.

Fracturarea are un impact semnificativ şi pe termen lung asupra activităţilor tradiţionale: agricultură, turism, dar şi asupra industriei locale dependente de apă. Efectele negative asupra fermelor se datorează inclusiv unor pierderi ale efectivului de animale, dificultăţilor sporite de a obţine apă pentru activităţile agricole şi imposibilităţii de a practica agricultura organică, dar şi scăderea atractivităţii şi preţului produselor. În plus, se poate diminua valoarea caselor şi terenurilor din vecinătate.

În SUA, datorită înlesnirilor legislative şi lipsei monitorizărilor private de bază juridică în textele de lege datorită intervenţiilor politice, costurile fracturării – implicit degradarea mediului, problemele de sănătate şi impactul asupra infrastructurii şi comunităţilor – abia acum încep să fie înţelese şi evaluate.

Poate exploatarea gazelor de şist să asigure cu adevărat independenţa energetică a României?

România importă în prezent cca. 20% din gazele naturale de care are nevoie. Restul de 80% sunt extrase din ţara noastră din resurse convenţionale şi apoi achiziţionate de pe piaţa internă. Importante rezerve de gaze convenţionale au fost recent descoperite şi pe platoul continental din Marea Neagră. O exploatare a gazelor de şist, cel mult ar putea aduce eventual o diversificare a surselor. Pentru că reglementările Uniunii Europene ne obligă să liberalizăm şi să deschidem piaţa atât pentru importuri cât şi pentru exporturi.

Vom avea deci posibilitatea achiziţionării gazelor la preţurile pieţei, fie că sunt din import, fie că sunt din producţia internă. Pe de altă parte companiile care au primit licenţele au şi dreptul de a exporta resursele extrase, dacă doresc. Redevenţa pe care trebuie să o dea Statului este în bani şi este una dintre cele mai reduse practicate. Redevenţa nu se plăteşte în natură (adică nu în gaze) şi în plus, Legea petrolului şi acordurile semnate dau dreptul companiilor “să dispună asupra cantităţilor de petrol ce le revin, inclusiv să le exporte“. Ca urmare atât Chevron cât şi celelalte companii nu au obligaţia să vândă României gazele de şist obţinute, şi deci România nu va obţine gaze de şist sau le va obţine cumpărându-le.

În acest moment nu ştim nici cât de mari sunt aceste rezerve exploatabile. O mare parte din confuzia cu privire la potenţialul gazelor de şist provine din neînţelegerea diferenţei dintre resurse şi rezerve: Resursa este cantitatea totală a unei hidrocarburi specifice, care există într-o anumită zonă. O resursă nu prezintă însă niciun indiciu de cât de mult din ea poate fi extras economic (de exemplu, este posibil să fie nevoie de mai multă energie pentru a extrage o resursă decât cea care este conţinută în resursa respectivă). Rezerva este definită ca "un depozit (de petrol, gaz sau cărbune), care poate fi recuperat profitabil în condiţiile economice existente şi folosind tehnologiile existente."

Prognozele oficiale produse de către agenţia federală Energy Information Administration (EIA) pentru SUA au fost mereu foarte optimiste şi au supraestimat constant capacitatea de producţie pentru petrol şi gaze. De exemplu din 2000, toate prognozele, au fost supraestimate faţă de producţia efectivă, astfel încât doar în 2012 estimările au fost revizuite în jos cu 42%, pentru ”resursele de gaze de şist incerte, recuperabile din punct de vedere tehnic". Rezervele estimate în prezent ar fi suficiente pentru a alimenta SUA cu gaz timp de doar 24 de ani la rata actuală de consum. Iar estimările industriei au fost mereu şi mai optimiste decât cele ale agenţiei (depăşind cu 100% până la 40% realitatea). O altă problemă importantă este cea a factorului de recuperare. Tot din datele furnizate de EIA, doar 6,5% din resurse pot fi recuperate.

Georgeta Ionescu este membru fondator al Societăţii Geologice a României. Între 1989-1997 a lucrat la Institutul de Geologie şi Geofizică al României - cercetător ştiinţific gradul III, autor & coautor a 23 de studii şi articole ştiinţifice.

  • Adauga legatura catre:
  • facebook.com
 

Comentarii